"Vai vouă, învăţătorilor de Lege!

Că aţi luat cheia cunoştinţei: voi înşivă n-aţi intrat, iar pe cei ce voiau să intre i-aţi împiedicat"

 

Luca 11:52

(Extrase din volumul lui Frithjof Schuon, Despre unitatea transcendentă a religiilor, Ed. Humanitas, Bucureşti 1994, p.37, 40-41, 43-44, 47)

" Nu neînţelegerea, mai mult sau mai puţin firească, de care dau dovadă, nici apărarea dreptului lor real, ci perfidia mijloacelor folosite constituie un adevărat "păcat împotriva Duhului"; perfidia aceasta dovedeşte, de altfel, că acuzaţiile pe care se cred obligaţi să le formuleze nu sunt în general decât pretexte pentru a-şi astâmpăra o ură instinctivă împotriva a tot ceea ce pare că ameninţă echilibrul lor superficial, echilibru reprezentând până la urmă o formă de individualism, deci de ignoranţă. Într-o ordine de idei foarte asemănătoare ne putem întreba de ce întâlnim în polemicile religioase atâta prostie şi atâta rea credinţă, până şi la oameni care, altfel, sunt scutiţi de atare defecte; e un indiciu sigur că în cele mai multe dintre aceste polemici există o parte de "păcat împotriva Duhului". Nimeni nu e criticabil pentru simplul fapt că atacă, în numele credinţei sale, o tradiţie străină, dacă o face numai din ignoranţă; dar dacă nu acesta e motivul, omul va fi vinovat de blasfemie pentru că, jignind Adevărul divin manifestat într-o formă străină, el nu face altceva decât să profite de ocazie ca să-l ofenseze pe Dumnezeu fără mustrări de conştiinţă; acesta e, în fond, secretul zelului grosolan şi impur al tuturor celor care, în numele convingerii lor religioase, îşi consacră viaţa pângăririi odioase a unor lucruri sacre, ceea ce nu este posibil decât folosind mijloace josnice. Li se adresează, de pildă, unor brahmani, cererea de a părãsi total o tradiţie multimilenară, a cărei experienţă spirituală a fost parcursă de nenumărate generaţii, o tradiţie care a produs flori de înţelpciune şi sfinţenie până în zilele noastre; argumentele invocate pentru justificarea acestei uimitoare pretenţii nu conţin totuşi nimic concludent din punct de vedere logic şi nu sunt proporţionale cu amploarea cererii în chestiune; acei brahmani vor avea prin urmare motive infinit mai solide să rămână fideli patrimoniului lor spiritual, decât au cei care îi îndeamnă să înceteze de a mai fi ceea ce sunt. Disproporţia - din punct de vedere hindus - între imensa realitate a tradiţiei brahmanice şi insuficienţa contra-argumentelor religioase e atât de mare, încât ea ar trebui să fie de ajuns pentru a dovedi că, dacă Dumnezeu ar voi să supună lumea întreagă unei singure religii, argumentele acesteia din urmă nu ar fi atât de slabe şi nici cele ale unor aşa-zişi "necredincioşi" atât de puternice; altfel spus, dacă Dumnezeu n-ar fi decât de partea unei singure forme tradiţionale, ea ar avea o asemenea forţă persuasivă încât nici un om de bună credinţă nu i s-ar putea sustrage. De altfel, termenul însuşi de "necredincios", aplicat membrilor unor civilizaţii mult mai vechi, cu o singură excepţie, decât cea creştină - civilizaţii care au tot dreptul spiritual şi istoric să o ignore pe aceasta din urmă - denotă iarăşi, prin lipsa de logică a unei atare naive pretenţii, caracterul abuziv al revendicărilor religioase în faţa unor alte forme tradiţionale ortodoxe.

Orice formă tradiţională conţine o dovadă absolută a adevărului său, deci a ortodoxiei sale; nu adevărul intrinsec şi, drept urmare, legitimitatea tradiţională proprie unei forme a Revelaţiei universale sunt nedemonstrabile - în lipsa unor dovezi absolute -, ci numai faptul ipotetic că o anume formă particulară ar fi adevărată şi legitimă, iar acest fapt e imposibil de demonstrat pentru simplul motiv că este fals. Altfel spus, cine vrea să demonstreze adevărul unei religii fie nu are dovezi - fiindcă ele sunt inexistente -, fie nu posedă decât dovezi care afirmă orice adevăr tradiţional fără excepţie, indiferent de forma adoptată. Dacă Christos ar fi putut fi unica manifestare a Cuvântului, presupunând că o asemenea unicitate de manifestare e cu putinţă, naşterea Lui ar fi trebuit să aibă ca efect prefacerea instantanee a întregului univers în cenuşă". Pentru a scoate în evidenţă preţuirea dată de Iisus altor credinţe, Schuon aminteşte cuvintele evangheliei: "Adevărat grăiesc vouă: la nimeni în Israel n-am găsit atâta credinţă. {i zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor. Iar fiii Împărăţiei ¹⁾ vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară". (Matei 8:10.12).

-----------------

 

¹⁾ Israel, Biserica (nota lui F.Shuon)

ARGUMENTE

În anul 240 Origen proclama: "Extra ecclesia nulla salus" tradusă prin "În afara Bisericii nu există salvare". Din exemplele care urmează vom putea constata ce drum lung au parcurs de atunci reprezentanţii oficiali ai Bisericii, chiar în cazul extrem al intolerantei instituţii catolice.

În recomandarea Lumen Gentium sugerată de Conciliul Vatican II se poate citi: "Cei ce n-au primit încă Evanghelia sunt ordonaţi în moduri diferite poporului lui Dumnezeu, mai întâi poporul¹⁾ ce a primit legământul şi făgăduielile şi din care Christos s-a născut după carne... Dar ţelul mântuirii îi cuprinde şi pe cei ce recunosc Creatorul, iar printre ei, mai întâi, pe musulmani... Cât despre cei ce-l caută pe Dumnezeu necunoscut sub umbre şi figuri, Dumnezeu însuşi nu e departe nici de ei, căci tuturor le dă viaţă, suflare şi toate lucrurile".

Declaraţia Nostra Aetate merge mai departe, lărgindu-şi solicitudinea la alte religii necreştine, hinduism, buddhism şi toate cele "ce se află în lume (şi care) se străduiesc să meargă, în chipuri diverse, în întâmpinarea neliniştii inimii umane, propunând căi, adică doctrine, reguli de viaţă şi rituri sfinte... Biserica Catolică nu respinge nimic din ce e adevărat şi sfânt în aceste religii. Ea consideră cu un sincer respect aceste feluri de a acţiona şi de a trăi, aceste reguli şi aceste doctrine care, deşi se deosebesc în multe puncte de ceea ce ea susţine şi propune, aduc totuşi adeseori o rază a Adevărului care iluminează pe toţi oamenii".

Catechismul Bisericii Catolice publicat în 1992, referindu-se la necatolici arată că aceştia pot fi mântuiţi dacă "fără greşeală din partea lor, ei ignoră Evanghelia lui Christos şi Biserica Sa, dar caută totuşi pe Dumnezeu cu inima sinceră şi se străduiesc să-I împlinească vrerea aşa cum le-o revelează conştiinţa lor".

Menţionăm exemplul Franţei unde preoţii au primit de la episcopul lor interdicţia de a încerca să-i convertească pe musulmani, pentru că urmân-du-l pe Mahomed, mântuirea e posibilă. Acolo, preoţii strâng bani pentru a ajuta la construcţia moscheilor pe teritoriul francez! Bisericile au fost deschise "necreştinilor" care au aşezat statuia lui Buddha în locul crucifixului. Catedrala din Chartres a fost pusă la dispoziţia druizilor pentru a sărbători în ea adorarea Soarelui, cu prilejul solstiţiului de vară.

La 19 august 1985, la Casablanca, Ioan Paul II se adresa tineretului musulman. El a vizitat sinagoga de la Roma, a primit la Madras oncţiunea lui Shiva, iar în Marele Nord canadian a acceptat ca şeful indienilor huron Ke-Jen-Manitos să invoce în faţa sa Marele Spirit şi a participat în Africa Neagră la ceremonii animiste.

La Assissi, la 27 octombrie 1986 în biserica Sf. Petru din Assissi, lamaişti tibetani s-au rugat în faţa tabernacolului pe care au aşezat statuia lui Buddha.

În timpul războiului din Golf, episcopul din Montpellier, monseniorul Boffet, semna împreună cu conducătorii tuturor confesiunilor din oraş, un text contra rasismului: "Trebuie să obţinem - în lectura textelor sacre Coranul, Biblia, Talmudul şi în respectul Constituţiei franceze - elementele unei înţelegeri reciproce, mai presus de deosebiri".

 

(Text reprodus din Marc Dem Le troisieme secret de Fatima, Ed. du Rocher, 1994, p. 167-169.)

-----------------

¹⁾ evreii

YOGA ŞI CREŞTINISM

"Cuvântul «sihastru» e transcrierea românească a cuvântului «isihast». Pretutindeni unde s-au înălţat mânăstiri mai mari, au existat prin împrejurimi unul sau mai mulţi sihaştri. În ţările române isihasmul ... s-a introdus încă din sec. al XIV-lea şi a rămas o realitate neîntreruptă în tot timpul următor". (D.Stăniloaie, Filocalia, vol.8, 556,561-562). Isihasmul "urcă, fără îndoială, la o antichitate îndepărtată" şi "nu a fost fixat în scris decât la începutul veacului al XI-lea" (238). Dr.G.Wunderle, în La technique psychologique de l'hesycasme byzantin" (1938, 61-67) scria că isihasmul "comportă o latură trupească, anumite procedee care se referă la stăpânirea respiraţiei, la poziţia trupului în timpul rugăciunii, la ritmul rugăciunii, dar această disciplină din afară nu are decât un singur scop: acela de a uşura concentrarea" (239). În această descriere succintă regăsim: ritmarea şi stăpânirea respiraţiei (Pranayama), poziţii ale corpului (Asana), concentrarea (Dharana), precum şi altele menţionate în citatele ce vor urma: tehnici de purificare (Yama şi Niyama), detaşarea de obiectele simţurilor (Pratyahara), rostirea de scurte rugăciuni conţinând numele divin (Mantra), meditaţia (Dhyana), intrarea în ceea ce yoghinii numesc "conştiinţa fără gânduri" (Nirvichara Samadhi), adică toate etapele parcurse în antrenamentul yoghin complet prin metoda clasică."

Trebuie să renunţi la simţuri, ca şi la orice lucrare a minţii...spre a putea ajunge...la unirea cu Acela Care este mai presus de orice fiinţă ţi de orice ştiinţă...E necesară o curăţire", spunea Dionisie Pseudo-Areopagitul (56). "Trebuie concentrată toată atenţia asupra cuvintelor scurtei rugăciuni: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul !». Această rugăciune rostită fără încetare cu fiecare suflare...serveşte la eliberarea, la întoarcerea spre contemplare, înlăturând în chip statornic...orice gând sau chip care vine din afară" (239). Dar, cum a arătat Lossky, rugăciunea e doar o etapă ce trebuie depăşită: "Pe o anumită treaptă, când se părăseşte sfera sufletească în care mintea este în mişcare, orice mişcare încetează, rugăciunea încetează şi ea" (237). Trebuie să treci dincolo de minte, fiindcă trebuie să atingi o realitate care îi este superioară" (58). Tot ce este rugăciune încetează şi sufletul se roagă în afara rugăciunii...Mişcările sufletului, dobândind curăţie, se împărtăşesc din energiile Sfântului Duh" arăta Sf.Isaac Sirul (237). Este «tăcerea minţii» care e mai presus de rugăciune" (237). Rugăciunea, postul, privigherile şi toate celelalte nevoinţe creştine, deşi foarte bune în ele însele, numai ele nu reprezintă nicidecum... scopul vieţii noastre creştine; ele nu sunt mijloace de nelipsit pentru a atinge acest scop. Căci adevăratul scop al vieţii creştine e dobândirea Duhului Sfânt", spunea Sf.Serafim din Sarov (227).

Isihasmul se limitează la două aspecte: inima şi mentalul: «Unirea minţii cu inima», «coborârea minţii în inimă», «Paza inimii prin minte» sunt cuvinte care neîncetat revin în literatura ascetică a Bisericii de Răsărit"" (232). Dar aceste aspecte se referă doar la două din cele şapte chakre: Anahath (inima) şi Agya (fruntea). Potrivit concepţiei yoghine, inima e lăcaşul Spiritului (Atman), iar Agya controlează procesele mentale, generarea gândurilor. Prin rostirea rugăciunii lui Iisus se obţine controlul asupra gândurilor, mergând până la oprirea lor. Dar unirea energiei Kundalini cu energia omniprezentă a Sfântului Duh necesită activarea tuturor chakrelor. Deasupra Agyei se află Sahasrara, care integrează calităţile tuturor chakrelor inferioare. Fără deschiderea acestora, simpla oprire a gândurilor poate crea iluzia împlinirii dar, în realitate, starea de unire cu Divinul, adică YOGA nu este atinsă. Senzaţia de transcendenţă (puterea de a opri activitatea mentală) este extrem de primejdioasă în condiţiile menţionate.

Acestea constituie limitele şi neajunsurile isihasmului.

 

Tudor Dan

ASTROLOGIE

DICŢIONAR

TRADIŢIE

Miracolul

În primăvara anului 1917, trei copii - Lucia Santos (10 ani) şi verii săi Francesco Marto (9 ani) şi Jacinta Marto (7 ani) - păzeau vitele pe pajiştea de la Cova da Iria din apropierea localităţii Fatima de pe platoul Estremadur (districtul Santarem) din Portugalia.

La 13 mai copiilor le-a apărut, deasupra unui stejar, "o doamnă înveşmântată în alb, mai strălucitoare decât soarele, care iradia o lumină mai vie şi mai intensă decât o cupă de cristal plină cu apă curată, străbătută de razele arzătoare ale soarelui". Aşa descrie Lucia prima apariţie. Întrebată de unde vine, doamna a răspuns: "Eu sunt din Cer", după care i-a anunţat că va reveni, de încă cinci ori la rând, în fiecare zi de 13 a lunilor următoare, în acelaşi loc, unde copiii vor trebui să o aştepte. Terminarea întrevederii e relatată de Lucia: "Apoi ea a început să se înalţe lin, în direcţia răsăritului, până ce a dispărut în imensitatea spaţiului, învăluită de o lumină vie ce părea să-i deschidă calea prin tăria cerului".

La datele anunţate au venit la locul primei întâlniri tot mai multe persoane: cincizeci (13 iunie), trei mii (13 iulie), optsprezece-douăzeci de mii (13 august), treizeci de mii (13 septembrie) şi şaptezeci de mii (13 octombrie).

La 13 iulie, apariţia făgăduia: "În octombrie, voi spune cine sunt, ce doresc, şi voi face o minune pe care o vor vedea toţi pentru a crede".

Copiii îşi dăduseră seama, de la a treia întâlnire, că în faţa lor se află Sfânta Fecioară, dar apariţia a confirmat aceasta - aşa cum promisese - la ultima întrevedere.

Pelerinii începuseră să sosească încă din ajunul zilei de 13 octombrie şi au înnoptat sub cerul liber.

Noaptea a început să plouă şi a plouat şi a doua zi, fără ca aceasta să-i descurajeze pe cei veniţi. Fecioara şi-a făcut apariţia la ora 13,30 (adică exact la ora 12¹⁾ întrucât în timpul primului război mondial Portugalia adoptase ora locală decalată cu o oră şi jumătate în avans faţă de ora solară). La locul unde se aflau copiii, martori oculari au observat o coloană de fum albăstrui care s-a ridicat până la doi metri unde s-a risipit, apoi fenomenul s-a repetat a doua şi a treia oară. Deodată Lucia a strigat mulţimii să privească soarele. Ploaia încetase brusc, stratul gros de nori se risipise în câteva clipe, iar soarele era vizibil în mijlocul cerului degajat, ca un disc metalic ce strălucea fără să rănească privirea. În jurul spectatorilor totul s-a întunecat căpătând culoarea ametistului: cerul, atmosfera, copacii, oamenii. Deodată culoarea a devenit galbenă. Apoi soarele a început să se rotească în jurul propriei axe "cu o vitezã ameţitoare", "ca o roată a focului de artificii" - după cum spun martorii. Devenit roşu strălucitor, discul s-a prăbuşit spre linia orizontului descriind spirale, apoi s-a oprit şi s-a ridicat în acelaşi fel, răspândind o căldură puternică. Acest "dans al soarelui" era înspăimântător: oamenii strigau, curpinşi de groază, crezând că a venit sfârşitul lumii. Fenomenul a fost descris, între alţii, de Avelino de Almeida, redactor şef al marelui cotidian din Lisabona O Seculo, de dr. Almeida Garrett, profesor la facultatea de ştiinţe din Coimbra, de baronul de Alvayazera. El a fost văzut de poetul Alfonso Lopes Vieira ce se afla la Sâo Pedro de Muel, la 40 km de Cova da Iria, de mai mulţi locuitori din Alburitel, la circa 18 km de Fatima etc.

Fenomene cosmice inexplicabile au avut loc şi la apariţiile anterioare. Astfel, la 13 iulie soarele s-a întunecat. "S-a făcut simţit un suflu răcoros, plăcut²⁾. Se părea că nu ne aflăm în toiul verii" - sunt cuvintele monseniorului Quaresma, un prelat venit la faţa locului să constate veridicitatea faptelor. În ziua de 13 august, reprezentantul autorităţii locale, Artur Oliveiro Santos (fondatorul unei loje masonice) i-a convocat sub pretextul unui interogatoriu, pe cei trei copii, pe care i-a reţinut până la 15 august. De aceea întâlnirea cu Sfânta Fecioară a avut loc pe 19 august. Mulţimea imensă nu ştia de arestarea copiilor şi aştepta la Cova da Iria, la 13 august, manifestarea divină: deasupra stejarului a apărut un frumos norişor alb care s-a înălţat la cer, după care copacii, pământul, feţele oamenilor au căpătat culorile curcubeului: roz, roşu, albastru... La 13 septembrie mulţimea a văzut un glob luminos ce se deplasa de la răsărit la apus, lent şi maiestuos. De îndată ce acesta a coborât, soarele s-a întunecat, s-a făcut aproape noapte, au apărut stelele.

Profeţia dezvăluită

La 13 iulie, Sfânta Fecioară le-a încredinţat copiilor un secret, despre care Lucia va scrie într-unul din Memoriile sale: "Secretul cuprinde trei lucruri distincte şi din ele voi dezvălui două".

În anul 1927, Lucia a aşternut pe hârtie primele două părţi ale profeţiei, ca urmare a ordinului primit din partea confesorilor José da Silva Aparicio şi José Bernardo Goncalves care, după ce au citit cele consemnate, i-au poruncit să arunce manuscrisul în foc. Ea a revelat acestea şi altor trei persoane: episcopului de Leiria, maicii superioare a provinciei şi canonicului Galamba. În 1941 Lucia a scris al treilea Memoriu în care a dezvăluit episcopului său cele două părţi ale mesajului pe care fusese autorizată să le comunice. La a 25-a aniversare a ultimei apariţii de lângă Fatima, la 13 octombrie 1942 a apărut cartea Jacinta a canonicului Galamba în care sunt citate principalele pasaje din al treilea şi al patrulea Memoriu. Cartea era prefaţată de patriarhul de Lisabona, cardinalul Cerejeira şi avea un prolog al episcopului de Leiria.

Începutul profeţiei Fecioarei Maria, relatată de Lucia sună astfel: "Războiul se apropie de sfârşit, dar dacă nu vor înceta ofensele aduse Domnului, va începe un altul şi mai cumplit, sub Pius XI. Când veţi vedea o noapte luminată de o lumină necunoscută, să ştiţi că acesta e marele semn pe care vi-l dă Dumnezeu despre apropierea pedepsirii omenirii prin război, foamete şi persecuţii". La ultima apariţie din 13 octombrie 1917 Fecioara a repetat: "Războiul se va sfârşi, soldaţii se vor întoarce curând la casele lor".

Primul război mondial s-a încheiat în 1918. Iar al doilea va urma conform profeţiei.

În Bulletin de la Societe astronomique de France putem citi: "În Franţa şi în aproape toate ţările Europei a fost vizibilă o auroră boreală de o frumuseţe grandioasă, din seara zilei de marţi 25 ianuarie 1938, până miercuri 26, dimineaţa. În Elveţia, în [munţii] Jura, în Anglia, ca şi în regiunile din vestul, sud-vestul şi sud-estul Franţei, până în Provenţa şi încă mai la sud, în Italia şi în Portugalia, în Sicilia şi la Gibraltar, şi chiar în Africa de Nord, fenomenul a prezentat o intensitate excepţională pentru aceste latitudini". Spectacolul a fost descris astfel: "O lumină albastru-verzuie, palidă şi frumoasă, a cuprins cerul de la nord-est la nord-vest. Deasupra, treptat, cerul a luat foc şi s-a format o boltă roşie, neregulată. Un fel de nor purpuriu s-a condensat la nord-est şi s-a deplasat spre nord-vest ca împins de un suflu misterios. El se îndoaie, unduieşte, se dilată, dispare, reapare, în timp ce ţâşnituri uriaşe, a căror coloraţie trece de la roşu sângeriu la roşu portocaliu şi galben, se ridică spre zenit, învăluind stelele. Spectacolul e feeric şi variat, însufleţit de pâlpâiri luminoase, cu atenuări şi izbucniri".

Hitler a invadat Austria în martie 1938 şi teritoriile Sudeţilor în septembrie din acelaş an. Pius XI a murit la 10 februarie 1939.

Înainte de a muri în 1920³⁾, mica Jacinta i-a spus Luciei că se gândeşte "la războiul ce va veni. Atâţia oameni vor muri. şi aproape toţi vor merge în iad. Vor fi distruse multe case şi mulţi preoţi vor fi ucişi. Iată! eu mă duc în cer, iar tu, când vei vedea, noaptea, lumina aceea despre care Doamna ne-a spus că va veni înainte de război, salvează-te şi tu acolo sus!".

Dar profeţia făcută de Fecioara Maria la 13 iulie 1917 continua astfel: "Pentru a împiedica aceasta, voi veni să cer ca Rusia să fie consacrată Inimii Mele Imaculate⁴⁾ ... Dacă cererile Mele vor fi ascultate, Rusia se va converti şi va fi pace. Dacă nu, ea îşi va răspândi în lume greşelile, provocând războaie şi persecuţii... mulţi vor fi martirizaţi... multe naţiuni vor fi suprimate".

În anul 1929 Lucia se afla în mânăstirea surorilor Dorothee de la Tuy, în Spania, în apropiere de frontierea cu Portugalia. La 13 iunie i-a apărut din nou Sfânta Fecioară care a lăsat-o să întrevadă o rază de speranţă în ce priveşte consacrarea Rusiei: "În cele din urmă, Inima Mea Imaculată va izbândi" anunţând "salvarea sa prin acest mijloc". Aceste cuvinte profetice sunt consemnate în al treilea Memoriu al Luciei.

Cele întâmplate au confirmat întru totul profeţiile: după revoluţia bolşevică din octombrie 1917, deci la scurt timp după ultima apariţie de lângă Fatima, Rusia a abandonat credinţa, greşelile comunismului s-au extins în lume, al doilea război mondial a făcut numeroase victime umane şi materiale, naţiuni întregi au avut de suferit.

La Milano, cardinalul Schuster, în scrisoarea sa pastorală din 13 aprilie, a interpretat cuvintele rostite în 1929 ca "desfiinţarea de către Providenţa Domnului a puterii bolşevice a Secerii şi Ciocanului" şi totodată a anunţat "o nouă eră de apostolat". La rândul său, papa Pius XII, în cuvântarea radiodifuzată la 31 octombrie 1942 a lăsat să se înţeleagă că acest ultim mesaj al Fecioarei s-ar referi la convertirea ortodocşilor la catolicism sub conducerea papei. Mistificarea a mers până într-acolo încât Pius XII a omis orice referire la Rusia.

În pofida imperativului consacrării Rusiei către Fecioara Maria, nici unul dintre papi nu a reuşit acest lucru, deşi trei suverani pontifi au făcut cinci tentative: Pius XII la 31 octombrie 1942 şi la 7 iunie 1952, Paul VI la 21 noiembrie 1964, Ioan Paul II la 13 mai 1982 şi la 25 martie 1984. Aşa cum remarcase Lucia, pe când inchizitorii catolici încercau să-i smulgă al treilea secret: "Dumnezeu mi-a arătat că momentul ales de El nu sosise încă". Mai mult decât atât, papalitatea nu era autorizată să facă această consacrare. Eşecurile repetate au dovedit-o din plin. Abatele Caillou, un specialist al problemei, ajunge resemnat la concluzia: "Papa a făcut tot ceea ce a putut, pentru că nu putea face mai mult".

Nu vom trece cu vederea faptul că Mama Divină îşi alesese drept interlocutor pe Lucia şi nicidecum pe papă. Conştientă poate de acest lucru, Lucia va face la rândul ei o tentativă de consacrare a Rusiei într-o scrisoare datată 29 august 1989. Oricât de neînsemnat ar putea să apară gestul ei în raport cu autoritatea pontificală, el a avut un ecou neaşteptat. Căci în jurul acestei date în preajma toamnei anului 1989, Rusia a fost într-adevăr consacrată Mamei Divine. Ca un răspuns la rugăciunea pură exprimată în scrisoarea Luciei, o mare personalitate spirituală a lumii contemporane originară din India a ţinut atunci prima sa conferinţă în Rusia, ocazie cu care mii de persoane din ţara care se scutura de povara comunismului şi ateismului, au simţit manifestarea adierii răcoroase a Duhului Sfânt - aceeaşi pe care o percepuse mulţimea celor câteva mii de pelerini de la Cova da Iria la 13 iulie 1917! Să reţinem că în afară de India, - Rusia e singura ţară care numără multe zeci de mii de Sahaja Yoghini care au primit, începând din acel memorabil an 1989, Realizarea Sinelui graţie lui Shri Mataji Nirmala Devi.

Am afirmat mai sus că papa nu putea fi autorizat să ducă la îndeplinire planul divin şi adăugăm: nici Biserica Catolică. Vom arăta pentru care motive.

 

Costi Tudan

(urmare în numărul viitor: Profeţia ASCUNSĂ - al treilea secret de la Fatima).

------------------

¹⁾ O mare personalitate spirituală a confirmat că manifestările Fecioarei Maria sunt legate de ora exactă a amiezii, când aceasta s-a născut.
²⁾ Sahaja Yoga a demonstrat experimental că manifestările divine (Duhul sfânt, Mama Sfântă) sunt însoţite de o adiere răcoroasă, plăcută.
³⁾ Morţile timpurii ale Jacintei şi fratelui ei Francesco fuseseră anunţate de Sfânta Fecioară la apariţia din 13 iunie 1917.
⁴⁾ În limba sanscrită "Imaculată" se traduce prin "Nirmala".

CULTURĂ

Principiul matern a fost dintotdeauna esenţial pentru evoluţia spirituală a omenirii. Cele mai diferite culturi, din cele mai vechi timpuri, au venerat aspectul feminin al divinului, sub felurite forme şi i-au recunoscut importanţa.

Cele trei mari religii monoteiste care domină viaţa spirituală a ultimelor două milenii, iudaismul, creştinismul şi Islamul au ocultat însă, în versiunea lor oficială, instituţionalizată, acest principiu de o importanţă vitală. Acest lucru a cauzat dezechilibre grave în conştiinţa colectivă a oamenilor şi, în cele din urmă, o ruptură în aspiraţia spre Unirea cu Divinul.

Să facem mai întâi o trecere în revistă a istoricului venerării Mamei Divine, începând cu religiile epocilor paleoliticului şi neoliticului, în care după toate aparenţele era singura formă de venerare a Divinului, ceea ce este atestat de numeroase descoperiri arheologice care au fost scoase la iveală pe o arie extrem de vastă, de la Atlantic până-n Siberia şi din Africa până-n Extremul Orient.

Zeiţa paleoliticului şi neoliticului este în acelaşi timp Mamă şi fecioară, Ea protejează, hrăneşte, acordă fertilitatea, iluminează conştiinţa şi girează armonia universului; armonia omului cu natura, cu universul, era o constantă a spiritualităţii acelor vremuri străvechi.

Printre diferitele atribute ale Zeiţei pe care la întâlnim în diversele reprezentări ale Ei, cele mai frecvente sunt luna (care răspândeşte lumina în noapte şi reprezintă emotivitatea, plenitudinea şi fecunditatea), şarpele (puterea Mamei, înţe-lepciunea, forţă unificatoare) şi porumbelul (puritatea, simbolul Harului matern care se înalţă şi al celei de-a doua naşteri).

Aceste calităţi şi atribute ale Mamei au fost preluate de toate religiile perioadei antice.

Numeroasele Zeiţe din Sumer, India, Persia, Extremul Orient, Egipt, Grecia, Roma, din religiile celtice, tracice, germanice, slave, precolumbiene, africane, personifică variatele calităţi ale complexităţii Mamei Divine.

Epoca de bronz, prima perioadă a Antichităţii, aduce însă, odată cu migraţia populaţiilor nomade semite şi ariene şi reprezentări paterne (masculine) ale Divinului. Arienii şi semiţii aveau un alt mod de viaţă, mai aspru şi mai auster decât cel al populaţiilor sedentare din neolitic, a căror predominanţă agrară îi lega de Pământ, care din totdeauna a fost asociat Mamei. Clima aspră din deşertul Arabiei şi din platourile Asiei Centrale a dezvoltat la semiţi respectiv arieni calităţi masculine precum combativitatea, austeritatea şi a rupt armonia vieţii neolitice. Omul şi natura nu mai formau o unitate ci au devenit antagonici.

Divinul nu mai este omniprezent în mediul în care se desfăşoară viaţa, ci este trimis în cer, dincolo de percepţia şi atingerea muritorilor. Iluminarea, eliberarea, armonia erau de acum făgăduite numai după moarte.

Întâlnirea acestor două concepţii spirituale atât de diferite nu a fost mereu violentă şi reacţia nu a fost mereu de respingere reciprocă. Cele mai multe religii antice au atât zei cât şi zeiţe şi au căutat să realizeze o sinteză a acestor două concepţii despre Divin. Exemplul strălucit în acest sens este India, unde nenumăraţi sfinţi, iluminaţi şi înţelepţi au accentuat din cele mai vechi timpuri importanţa venerării atât a Tatălui, Dumnezeu transcendent (Sada-Shiva) cât şi a Mamei, puterea divină omniprezentă (Adi Shakti). Reflectarea acestei puteri în noi este energia Kundalini, singura forţă care ne poate da Iluminarea, Unirea cu Divinul, singura care poate trezi în noi Spiritul, reflectarea Tatălui.

Deci, fără Mamă nu poate ajunge la Tată, nu există evoluţie, religia este o dogmă fără viaţă. Energia maternă este deci cheia experienţei religioase autentice, care nu poate avea loc decât în timpul vieţii.

Din păcate, nu la fel s-a întâmplat în cazul altor culturi, în care principiul matern a fost complet exclus din viaţa spirituală. Primul exemplu în acest sens este cultura asiro-babiloniană, în care războiul devine principala activitate iar zeul războiului, denumit Assur în Asiria şi Marduk la Babilon, devine zeul suprem. Asirienii au fost primii care au elaborat un mit în care zeul Assur o omoară pe Zeiţă (Tiamat) şi obţine astfel supremaţia. În acest mit (descris apoi la Babilon în poemul epic "Enuma Elish") şarpele, atribut al zeiţei, este pentru prima dată înfăţişat ca un simbol malefic.

Din civilizaţia sumeriană, de pildă, care le-a precedat pe cele asiriană şi babiloniană, ni s-a transmis o frumoasă imagine a Unirii Divine, în care două fiinţe cereşti, probabil un zeu şi o zeiţă, stau lângă arborele vieţii (şi al cunoaşterii) împreună cu şarpele înţelepciunii.

Aşa cum se ştie, cultura iudaică, leagănul primei religii monoteiste, a fost puternic influenţată de asiro-babilonieni. Tendinţa patriarhală a acestui popor semit a fost astfel exacerbată, iar mitul sumerian a căpătat o semnificaţie inversată: Adam şi Eva sunt "ispitiţi" de şarpele perfid să mănânce rodul arborelului oprit, şi ca urmare pedepsiţi.

Această exacerbare a patriarhatului a devenit predominantă în Epoca de Fier şi astfel a acaparat instituţiile religioase ale mozaismului, creştinismului şi Islamului, deşi nu este deloc în spiritul mesajului fondatorilor acestor religii, şi numeroşi profeţi, înţelepţi şi mistici au căutat să repare acest dezechilibru, iar curente spirituale precum cele ale cabaliştilor, gnosticilor, templierilor sau sufilor au reconsiderat prezenţa divină maternă, sub forme mai explicite sau mai voalate precum Shekhina, Sophia, Sfânta Fecioară sau energia Ruh, corespondent islamic al lui Adi Shakti.

Organizarea (şi instituţionalizarea) celor trei religii a fost însă influenţată covârşitor de persoane cu o înţelegere fanatică a religiei şi care respingeau aspectul matern şi calităţile materne ale divinului. În excelentul său volum, Philip Verez se concentrează în special asupra creştinismului, în cadrul căruia, chiar de la începuturi, tendinţe fanatice şi misogine au deviat mesajul originar al lui Christos. Primii responsabili pentru această deviere sunt Pavel şi Petru, care au fost departe de imaginea "sfinţilor apostoli" pe care ne-o prezintă Biserica.

Pavel a fost iniţial un persecutor al primilor creştini. Convertirea sa este un episod de o îndoielnică autenticitate (absenţa unor martori şi relatările foarte contradictorii ale lui Pavel - a se compara Fapte 22:7-10, cu Fapte 26:13-18 şi II Corintieni 12:2 - sunt probe în acest sens). Activitatea sa în cadrul creştinismului a fost aceea de preluare a autorităţii (împreună cu ambiţiosul Petru, de multe ori criticat de însuşi Domnul Iisus, pentru aroganţa şi slaba sa credinţă), şi de impunere a propriilor concepţii. Ideile sale despre organizarea noii biserici, despre rolul subordonat şi umilitor al

femeii (căreia îi refuză orice rol spiritual), despre căsătorie ca un "rău necesar" sunt în flagrantă contradicţie cu mesajul lui Iisus Christos, pe care este evident că nu l-a cunoscut niciodată în mod direct. Zelul său nu s-a îndreptat numai împotriva idolatriei, ci împotriva Mamei Divine însăşi, sub diferitele Sale forme în care era venerată în Antichitate. Sfintei Fecioare el nu-i acorda nici o preţuire (este amintită o singură dată sub apelativul de "femeie" în Epistola către Galateni 4:5).

Urmaşii lui Petru şi Pavel au continuat acest zel distrugător al valorilor materne; în acest sens merită amintită prigonirea acerbă a gnosticilor, care o venerau pe Mama Divină (pentru ei Sophia a luat chipul şarpelui pentru a le da fiinţelor umane cunoaşterea) şi în societatea cărora fameile aveau un însemnat rol spiritual. În acest curent misogin un rol marcant l-a avut Augustin, pentru care "Zeiţa Mamă şi-a depăşit toţi fiii în monstruozitate" iar Eva era considerată "murdăria întregii umanităţi", două afirmaţii absolut blasfemiatoare, în fond. Propria incapacitate de a-şi stăpâni slăbiciunile trupeşti îl face să generalizeze teoria păcatului originar, care este în flagrantă contradicţie cu Mântuirea şi Eliberarea oamenilor de către Iisus Christos. Concepţia lui Pavel a azvârlit creştinătatea într-un abis al culpabilităţii şi al negării liberului arbitru. Înverşunarea cu care Augustin şi-a prigonit adversarii ideologici va precede Inchiziţia.

Devoţiunea simplă a oamenilor pentru Mama Divină s-a metamorfozat însă, după cre-ştinare, în veneraţia pentru Fecioara Maria, pe care în cele din urmă Biserica a acceptat-O ca Theotokos (Maica Domnului). Cu toate acestea, teologii nu au acceptat niciodată să O considere Zeiţă; mai mult, secole de-a rândul Imaculata Concepţie a fost pusă la îndoială. Protestantismul, apărut iniţial ca o reacţie faţă de decăderea morală şi fanatizarea Bisericii Catolice, a degenerat la rândul său într-o "religie a bărbaţilor care nu mai recunosc nici o reprezentare metafizică a femeii", potrivit exprimării lui C.G. Jung.

Suflete realizate, veritabili sfinţi precum Sf. Francisc, Sf. Bernard sau Meister Eckhardt au avut însă o profundă înţelegere şi veneraţie pentru Sf. Fecioară - Mamă, ca şi artiştii sau scriitori iluminaţi (precum Dante, în al său "Paradis", una din cele mai înălţătoare apoteoze ale Fecioarei Maria). Sf. Bernard de Clarivaux a acţionat neobosit spre consolidarea veneraţiei pentru Fecioara Maria (el se află la originea construirii catedralelor "Notre Dame" din Paris, Chartres, etc. primele de aceste dimensiuni care sunt dedicate Fecioarei Maria). De asemenea, el este legat de înfiinţarea Ordinului Cavalerilor Templieri, singura mişcare spirituală creştină care a avut cunoştinţă de prezenţa energiei Kundalini în noi (probabil prin contactele pe care le-a avut cu mistica orientală). Ordinul a fost desfiinţat de Inchiziţie în sec. al XIV-lea.

Odată cu aceasta, Biserica a pierdut definitiv orice dimensiune spirituală veritabilă, rămânând o instituţie formală, în care fanatismul - rod al credinţei oarbe, neiluminate - şi surparea valorilor morale şi-au dat mâna pentru a o compromite.

Mai grav este că rezultatul a fost subminarea valorilor morale şi spirituale, ceea ce explică reacţia inversă ce a generat în secolul nostru succesul unor ideologii antispirituale: fascismul, comunismul şi teoria freudiană. Primele două, evident, au creat cele mai monstruoase sisteme social-politice din istoria omenirii, iar cea de-a treia a avut un efect mai subtil, dar cu atât mai devastator pentru conştiinţa oamenilor: reducerea omului la un ansamblu de afecte sexuale şi murdărirea celei mai sfinte relaţii interumane, aceea dintre mamă şi copil, prin ridicarea Complexului lui Oedip la rangul de toria ştiinţifică general valabilă (şi aplicabilă). Tot mai mulţi oameni de ştiinţă (începând cu proprii săi discipoli, Jung şi Adler) au atacat aberaţiile teoriei freudiene cu argumente solid fundamentate. Cu toate acestea, succesul ideilor lui Freud în societate se datorează pe de o parte faptului că ele apelează la instinctele cele mai josnice ale fiinţei umane (ori este mai uşor să cobori decât să urci), iar pe de altă parte, reacţiei la cealaltă poziţie extremă, care a dominat până atunci societatea europeană, aceea a Bisericii.

Dezvoltarea ambelor extreme nu este decât efectul suprimării, începând cu Epoca Fierului, a valorilor spirituale materne şi exacerbarea celor patriarhale.

Este deci evident că echilibrul poate fi restabilit numai de o veritabilă cale de evoluţie spirituală, care să trezească în noi forţa de manifestare a acestor calităţi spirituale de o importanţă vitală: energia Kundalini.

 

Dan Raţiu

Textul de mai sus reprezinta o recenzie a volumului lui Philip Verez La Mere et la Spiritualité, Ed. Publisud, Paris 1955)

ISTORIE

SUPRAVIEŢUIREA TRADIŢIEI SPIRITUALE

Unii istorici au afirmat că reforma lui Deceneu ar fi însemnat modificarea sau chiar dispariţia cultului pentru Zalmoxis. Eliade oferă o altă ipoteză: "Toate aspectele religiei lui Zalmoxis - escatologie, iniţiere, pythagoreism, ascetism, erudiţie de tip misteric (astrologie, terapeutică, theurgie etc.) - încurajau apropierea de creştinism¹⁾. Cea mai bună şi cea mai simplă explicaţie a dispariţiei lui Zalmoxis şi a cultului său ar trebui căutată în creştinarea precoce a Daciei (dinainte de anul 270 e.n.). Din nefericire cunoaştem destul de puţin fazele cele mai vechi ale creştinismului în Dacia; nu ştim, în consecinţă, dacă anumite aspecte ale religiei lui Zalmoxis au supravieţuit sub o formă nouă, în perioada primelor secole creştine. Dar ar fi zadarnic să căutăm eventualele urme ale lui Zalmoxis în folclorul românesc" (ibid., p.80-81; subl.ns.).Ultima frază a lui Eliade poate părea surprinzătoare; el arată în continuare: "Destinul lui Zalmoxis este desigur paradoxal. Dispărut la daco-romani, a supravieţuit departe de patria sa, în tradiţiile goţilor şi, prin urmare, în erudiţia istoriografică, foarte mitologizată, a Occidentului. El a supravieţuit tocmai pentru că simboliza într-un anumit fel geniul geto-dacilor" (loc cit.;subl.ns.).

Credem că există suficiente mărturii ale supravieţuirii autohtone a tradiţiei spirituale - de o mare profunzime - a strămoşilor noştri. Am văzut că Eliade citase cazul menţinerii zeiţei Diana sub forma Sânzienei. În alt loc el arăta: "Paradoxul Daciei, şi în general al întregii Peninsule Balcanice, este că ea constituie în acelaşi timp o «răspântie», în care se întretaie influenţe diverse, şi o zonă conservatoare, cum o dovedesc elementele de cultură arhaică, care au supravieţuit aici până la începutul secolului XlX" (De la Zalmoxis..., p.162; subl.ns.).

Fără a fi de acord cu multe din interpretările, uneori exagerate, ale lui Vasile Lovinescu, nu e lipsit de interes să procedăm la audiatur et altera pars. În opinia acestuia, Dacia "a fost centrul suprem al unei tradiţii mult mai puternice şi mai pure decât tradiţia celtică. Ocupaţia romană a durat numai de la 110 la 275 după Christos, în total 165 ani. ªi mai puţin de o treime din Dacia a fost ocupată: Transilvania şi Oltenia actuală. În tot restul ţării, dacismul a subzistat fără să fie tulburat... De altfel, creştinismul nici n-a avut timpul să se implanteze. Numai către sec. VIII şi IX câţiva misionari au îndrăznit să pătrundă dincolo de frontiere şi în câmpii. Apoi, ortodoxia n-a avut niciodată gustul prozelitismului. Centrele spirituale ale dacilor se găseau în masivele centrale ale munţilor, cei mai sălbatici şi cei mai de nepătruns din Europa...O imensă pădure a acoperit Dacia şi viaţa pastorală s-a generalizat din nou, mai ales în munţii centrali inaccesibili...În jur, barbarii goţi, ostrogoţi, vandali, gepizi, slavi, cumani, pecenegi, unguri, mongoli au făcut vid...Tradiţia dacică a continuat să subziste netulburată, în afara timpului, în afara istoriei care se făcea în jurul ei. Astfel, când în sec. XIII şi XIV au fost întemeiate principatele Moldovei, Valahiei şi Transilvaniei, a căror reunire avea să formeze România modernă, Dacia era neatinsă de istorie... Când în 1829, tratatul de la Adrianopole a permis comerţul exterior în Þările române, nouă zecimi din teritoriu era acoperit de păduri.

Aşadar, întemeierea celor trei principate româneşti semnifică o readaptare a tradiţiei dacice. La creştinism ? That is the question...Se va vedea de ce credem că se poate răspunde: nu.

Am văzut că creştinismul n-a pătruns decât foarte târziu în Dacia. Toată spiritualitatea creştină românească provine din afară, din Bizanţ, de la Muntele Athos, din Bulgaria. Liturghia s-a oficiat totdeauna într-o limbă străină, în slavonă mai întâi, apoi în greacă. Numai către secolul XIX limba română a înlocuit limba greacă şi n-a fost ceva tradiţional". Se zice că Lovinescu şi-a fi schimbat mai apoi părerea (Dacia..., p.51-53). Lăsăm cititorul să aprecieze singur valoarea argumentelor de mai sus.

PRINCIPIUL UNIVERSAL AL EVOLUŢIEI

În cele ce urmează, vom căuta să arătăm că arhetipurile manifestării principiului evolutiv universal au fost păstrate şi la noi, în conştiinţa spirituală a poporului, sub forma tradiţiei folclorice, dovedind perenitatea conceptelor moştenite de la iniţiaţii geto-daci.

Încercând să suplinească sărăcia informaţiilor provenite din sursele antice, V.Lovinescu a adoptat ipoteza potrivit căreia memoria colectivă a poporului a păstrat străvechile tradiţii ale spiritualităţii strămoşilor sub forma creaţiilor populare (reflectate de multe ori şi în cele culte, am adăuga noi). El subscrie concepţiei că "interesul tradiţiilor aşa-zis populare constă, mai ales, în faptul că ele nu sunt populare ca origine şi...că dacă e vorba, cum este aproape întotdeauna cazul, de elemente tradiţionale, în adevăratul înţeles al acestui cuvânt, oricât de deformate, împuţinate sau fragmentate ar putea fi uneori, şi de lucruri având o valoare simbolică reală, toate acestea, departe de a fi de origine populară, nu sunt nici măcar de origine umană. Ceea ce poate fi popular, este numai faptul supravieţuirii, când aceste elemente aparţin unor forme tradiţionale dispărute. Poporul păstrează astfel, fără să le înţeleagă, resturi ale unor tradiţii străvechi...; el împlineşte prin aceasta funcţiunea unui fel de memorie colectivă" (Dacia..., p.21-22).

Kernbach arăta (p.389-390): "Mitologia daco-getică trebuie căutată în relictele celor mai vechi genuri folclorice româneşti (colinda şi cântecul bătrânesc) şi în ritualurile populare sau în unele superstiţii cu urme mitologice". Pe de altă parte el considera falsă afirmaţia lui Octavian Buhoiu (Folclorul de iarnă, ziorile şi poezia păstorească, Bucureşti 1979, p.7): "Din documentele etno-folclorice de care dispunem, romanizarea daco-geţilor, în afară de deprinderea noii limbi, nu pare să fi adus schimbări remarcabile de comportament şi în cultura magico-religioasă a populaţiei".

Întrucât tema ce face obiectul capitolului de faţă a fost dezvoltată în paginile revistei YOGA SPONTANĂ, în cadrul serialului intitulat "CICLURILE COSMICE", ne vom mulţumi aici doar să amintim că arhetipul principiului universal al evoluţiei fusese consemnat de tradiţia spirituală străveche a hinduismului, sub forma celor zece Avataruri (încarnări divine) ale lui Vishnu: peştele Matsya, ţestoasa Kurma, mistreţul Varaha, omul-leu Narasinha, piticul Vamana, Parashurama, Rama, Krishna, Maha-Vishnu (Iisus), Kalki (a doua venire a lui Iisus).

Peştele Matsya

Fiind vorba de un simbol, care nu aparţine exclusiv primului Avatar fiind adoptat, între alţii, şi de creştini, considerăm că analizarea acestuia, în contextul studiului nostru, nu poate avea relevanţă. Dar, aşa cum vom vedea mai încolo, peştele, ca simbol al sacrului nu lipseşte din tradiţia păstrată de folclor.

Ţestoasa Kurma

Arheologii au scos la iveală numeroase monede dacice, dintre care, importante pentru tema pe care o abordăm sunt cele ce poartă în centru caduceul lui Mercur (v.mai departe alegoria şarpelui) plasat pe carapacea unei ţestoase, totul înconjurat de inscripţia cu litere greceşti SARMIS BASIL (regele Sarmis). Moneda e reprodusă de Lovinescu la p.45 (Dacia..., fig.1). El semnalează (tot fără a sesiza apropierea de acest Avatar), existenţa altor monede având "o formă concavă, ceea ce poate reprezenta carapacea broaştei ţestoase" (ibid., p.46).

Mistreţul Varaha

Lovinescu aminteşte că "există, de asemenea, alte monede care...au un mistreţ, cu o săgeată în gură, simbol strict primordial" (Dacia..., p.45). Săgeata, ca şi lancea ori şarpele, nu sunt decât alegorii ale energiei subtile Kundalini (v.acolo), întrucât toate Avatarurile lui Vishnu (peşte, ţestoasă, mistreţ. etc.) ca suporturi ale evoluţiei spirituale, sunt indisolubil legate de trezirea acestei energii. Ulterior, Lovinescu dezvoltă tema mistre-ţului, arătând că acesta e simbolul lui Varaha (ibid., p.74 sq.), dar apoi divaghează spre temele favorite ale falsului său "maestru", devenind prolix şi complet confuz. Vom exemplifica dând aici doar trei mostre de falsă cunoaştere (altele mai încolo): "culoarea verde este aceea a lui Ganesha" (p.77); "Împăratul Verde, Ganesha-Ianus" (p.79). Apropierea lui Ganesha (copilul cu cap de elefant) eventual şi a fratelui său Skanda (Kartikeya) de Ianus (bărbosul cu două feţe; v.fig.3, p.45) este complet eronată. Pe de altă parte, culoarea ce-i corespunde lui Ganesha este roşul ! În fine (p.89, nota 1), atribuie cuvântului "hamsa" (=lebădă), sensul de "bhava" (=iluzie; Bhava Sagara = Oceanul Iluziilor) !

Piticul Vamana

Deşi falsa cunoaştere imprimată de "maeştri" i-a interzis accesul la adevăr, lui Lovinescu nu-i sunt necunoscute surse folclorice demne de interes. Le vom prezenta, însoţite de comentariile noastre. Versurile ce urmează (Dacia..., p.38), aduc în discuţie trăsăturile definitorii ale unui alt trimis al divinităţii: Vamana, supranumit "Cel care a măsurat Universul din trei paşi" (Trivikrama):

"Dumnezeu că m-a trimis/ Pământul să i-l măsor/ Pământul cu umbletul/ ªi ceriul cu cugetul".

Legenda spune că regele Bali, care domnea peste cele trei lumi, s-a învoit să-i cedeze piticului Vamana (formă sub care se ascundea Vishnu) tot ce acesta va putea măsura din trei paşi. Cu primii doi paşi acesta a luat în posesie Cerul şi Pământul, lăsându-i regelui numai tărâmul Infernului, Patala, ca preţuire a virtuţilor sale.

Parashurama

După cum vom vedea, acest Avatar care se traduce prin "Rama cu securea", nu e altul decât Zeus, divinitatea supremă a vechilor păstori greci, ce locuia pe muntele sfânt Olimp. El apare menţionat în următoarea colindă (Dacia..., p.28):

"Pe Muntele Mare/ Mândră turmă de oi paşte,/ Dar la turmă cine umblă?/ Umblă, umblă Sfântul Soare.../ Cu fluieru-nverigat/ Cu toporu-ncolţurat".

Toporul (securea) dezvăluie identitatea lui Parashurama.

Într-un context complet diferit, Lovinescu consemnează: "Zalmoxis e numit, de asemenea, «Zeul cu dublă secure». El este deci în strânsă legătură cu manifestarea lui Parashu-Rama" (ibid., p.38, nota 7). Faptul că zeul suprem al geto-dacilor nu era altul decât Zeus nou-născut (v.cap. Zalmoxis), conduce la concluzia identităţii lui Parashurama cu Zeus. Quod erat demonstrandum. Lovinescu îl mai menţionează odată pe Parashurama pe care îl consideră analog nu cu Zeus, ci cu Perseu (!), încercând să găsească paralele cu Paradisul, Harap-Alb, şarpele, de unde, "prin analogie inversă" (?!) ajunge la Shiva (p.87-88), pe care îl vede personificat ca Păsărilă-Lăţi-Lungilă: "Distrugător...el este faţa care resoarbe ciclurile" (p.92). Fără comentarii.

Rama

Am văzut cât de departe a putut ajunge Lovinescu susţinând originea pelasgică a cuvintelor Roma, Romania, România, respingând orice tangenţă a lor cu Roma latină (Dacia..., p.41). În schimb, el a sesizat (p.42) multe toponime care ar putea proveni de la numele celui de-al şaselea Avatar, Rama, ca şi faptul că "Ptolemeu numeşte una din cetăţile Daciei Rami-dava", dar, mai ales, că "în mitologia română se vorbeşte de un Ram-Împărat" (p.41-42). Tot el aminteşte că "se vorbeşte în legendele româneşti de o populaţie miste-rioasă...Rohmanii, Rahmanii, Rucmanii..." (p.40), sugerând conexiunea cu numele lui Rama. În eroul basmului Harap-Alb, Lovinescu nu ezită să confunde două Avataruri diferite: Rama şi Mistreţul (Varaha), descriind "victoria definitivă a «Mistreţului Alb», a lui Rama, asupra Ursului", după care conchide: "Aşa ia sfârşit «Gesta» lui Shri-Shwata-Varaha, a Divinului Ram" (p.98).

ªi pentru a spori confuzia privitoare la Rama-Varaha-Harap Alb, adaugă: "Avatara Harap-Alb are o realizare «shivaită»" (p.99), deşi Rama şi Varaha sunt Avatarurile lui Vishnu !

Krishna

Să ne întoarcem la colindul menţionat anterior (Dacia..., p.28):

"Pe Muntele Mare/ Mândră turmă de oi paşte,/ Dar la turmă cine umblă?/ Umblă, umblă Sfântul Soare.../ Cu fluieru-nverigat..."

Printr-un sincretism, deloc neobişnuit, exemplificat de Zalmoxis-Gebeleizis, versurile trimit la Krishna, manifestare a Fiinţei Supreme (cf. Bhagavad-Gita IV.6: "Sunt nenăscut, etern din fire, Stăpânul divin"). Deşi de familie nobilă, acest Avatar a copilărit printre păstori (de unde referirea la turma de animale), fermecându-i cu minunatul său fluier; mai târziu şi-a recăpătat rangul princiar. Viaţa sa este un lung şir de întâmplări miraculoase - în general lupte duse împotriva forţelor Răului sub forma unor animale fabuloase ori personaje malefice - asemenea celor puse pe seama eroilor basmelor noastre (Făt-Frumos, Harap-Alb, etc.) Colindul urmează astfel:

"Sus pe Munte Mare/ Ia Ler Doamne Ler ! E-o turmă mândră de oi./ Dar la turmă cine umblă ? Este Domnul Dumnezeu/ Cu părul de aur Cu Soarele pe piept,/ Cu Luna pe frunte Sprijinit pe-o lance/ Cu-un fluier înverigat".

Luna, Soarele şi lancea, respectiv aurul, simbolizează cele trei canale subtile, temă asupra căreia vom reveni ulterior (v. cap. "Structura corpului energetic. Trezirea lui Kundalini"). Suntem înclinaţi să apropiem numele celui de-al optulea Avatar tradus prin "negru", de unele coordonate istorico-geografice autohtone. Exemplele nu lipsesc, atât în antichitate, cât şi în Evul Mediu. Ni le furnizează Lovinescu, dar într-un context fără legătură cu Krishna: "Dacii, ca popor hiperborean, coborau din Pelasgos - născut din «Pământul Negru». Marea dacică este «Neagră», Valahii au fost denumiţi de toate popoarele «Valahi Negri», iar ţara «Valahia Neagră»,

Kara, Ulaghi, Kara-Iflak, de către turci; Kara-Ulak de sârbi şi bulgari. Funcţiunea tradiţională supremă la valahi este «Negru-Vodă»" (Dacia..., p.60).

Potrivit lui Dimitrie Onciul (Originea Principatelor române, p.32): "Tradiţia atribuie lui «Negru-Vodă» toate faptele şi chiar monumentele...Este personificarea poetică a originilor, nu este numele unui personaj real...Este personificarea întemeierii Statului...Este un nume mistic" ( Dacia..., p.60).

Krishna (în sanskrită: Negrul) era domnitorul din Dwaraka, fiind numit Domnul Krishna (în traducere românească Negru-Vodă).

În continuare, Lovinescu se referă la "stemele Principatelor. Pe acelea ale Valahiei se văd trei capete de Negri; acelea ale Moldovei sunt şi mai remarcabile: două chei încrucişate, având fiecare, la extremitatea superioară, două capete de Negri". După cum arată în altă parte autorul, "cele două chei sunt reprezentate suprapuse, în cruce, aşa cum se văd în armele Papei şi uneori iau înfăţişarea de «swastika clavigeră»" (V.Lovinescu, Interpre-tarea ezoterică a unor basme şi balade populare româneşti, Cartea Românească, Bucureşti 1993, p.65). Acest semn sacru străvechi apare la simbolicul Negru-Vodă: "S-au găsit la Curtea de Argeş, morminte voevodale, printre care şi unul al unui Radu Negru... Giulgiul era acoperit de swastici" (Dacia..., p.61). De altminteri, swastika figurează şi pe unele monede dacice, cu inscripţia ARMIS BASIL (ibid., p.45).

"Swastika în România ar cere ea singură un studiu special. Nu credem să existe o ţară în care să fi fost folosită atâta, în mod tradiţional, bineînţeles. Se găseşte peste tot: în cimitire, în biserici, pe broderii naţionale, pe pergamente voevodale" (p.48,49, fig.5,6). Autorul ignoră situaţia Indiei, unde swastika este mult mai răspândită, ca simbol al Fiului Divin şi al chakrei Muladhara.

Vehiculul tradiţional al lui Krishna este vulturul Garuda, pe care îl regăsim în basmele româneşti, unde eroi echivalenţi lui (v. mai sus: Făt-Frumos, etc.) folosesc drept vehicul o pajură, o ghionoaie etc. De altminteri, pajura apare în multe povestiri, ca element benefic; tot astfel şi în stema ţării.

Fiul lui Dumnezeu

În mitologia autohtonă, al nouălea Avatar ce corespunde lui Iisus (Maha-Vishnu, Marele Vishnu) va apare sub forma Fiului lui Dumnezeu. Lovinescu pare a nu fi străin de acest adevăr, căci aminteşte undeva de "al nouălea Avatara, cu tatăl lui adoptiv, Marele Dulgher al Universului, cu Maica Precista" (Interpretarea ..., p.135).

"Apollo e uneori numit «Bunul Dumnezeu Fiul». Este acelaşi cu Bonus Deus Puer, sau Bonus puer phosphorus, epitete ale lui Apollo în nenumăratele inscripţii consacrate acestui zeu şi găsite în Dacia, mai ales în oraşul Apullum (Alba Iulia), capitală a provinciei cu acelaşi nume (Dacia Apulensis), numită aşa după zeu" (Dacia..., p.28). "La unele triburi pelasge din Cappadocia, Saturn era adorat ca Zeus Dakie; Pliniu îl numeşte Dokius filius Coeli" (ibid., p.34). Am văzut, chiar din exemplele folclorice menţionate, că Apollo va apare ulterior sub numele de Sfântul Soare. Cazurile sunt frecvente.

Kalki

Kalki este cavalerul apocaliptic, Iisus venit pentru a doua oară. Acest simbol al călăreţului a fost răspândit atât la daci, cât şi la urmaşii lor. Kernbach menţionează zeităţile cunoscute sub numele de Cavalerul Trac, Cavalerii Danubieni (p.390). Iar Eliade arată că după Herodot, "câteva secole mai târziu monumentele zise ale «eroilor cavaleri» se înmulţesc în Balcani; or, Eroul-Cavaler este identificat cu Apollo" (Istoria ..., p.171). Dar, aşa cum am arătat anterior, Apollo este Fiul Divin care, de astă dată, în ipostaza de cavaler, reprezintă Judecătorul anunţat de Apocalipsă.

Monedele dacice cu legenda ASIO, sau cele cu legenda IANUM ARM, menţionate de Lovinescu, poartă emblema fie a unui cal, călăreţul fiind indicat de caduceu, fie a unui călăreţ. El apropie acest simbol al lui Kalki de "prima Shakti" (adică de manifestarea lui Adi Shakti, în traducere: Shakti Primordială), în timp ce "caduceul este Shakti polarizată" (manifestarea lui Adi Shakti sub forma lui Kundalini; v.acolo) (Dacia..., p.46-47, fig.4). Întrucât Lovinescu ne va mai oferi astfel de surprize, este cazul să arătăm că meritul revine unora din sursele consultate, căci a citit mult, de-a valma, bune şi - mai ales - rele, lipsindu-i discernământul. Iar din noianul de informaţii nu puteau lipsi, desigur, unele elemente corecte.

Lovinescu amintea de Calul năzdrăvan care "este adevăratul erou, cheia de boltă a poveştilor populare...fără el, Făt-Frumos n-ar putea reuşi"; simbol "avataric, deoarece calul este unul din simbolurile lui Vishnu" (ibid., p.67).

Nu vom încheia acest capitol consacrat Marilor Încarnări divine, fără a menţiona presentimentul lui Vasile Lovinescu în legătură cu posibila prezenţă, chiar în epoca actuală, a unei asemenea Mari Încarnări aflate pe acest Pământ: "Lipsa unui mandatar uman [al lui Dumnezeu] este de neconceput. Cititorul poate nici nu bănuieşte implicaţiile ce se pot deduce din cele spuse mai sus" (Interpretarea..., p.41; subl.ns.).

(urmare în numărul viitor)

Dan Costian

-------------------

¹⁾ Intr-o perspectivă diferită, Silviu Sanie arată: "cultele orientale au netezit drumul creştinismului, au facilitat înţelegerea dogmelor sale" (Cultele orientale în Dacia Romană, Bucureşti 1981, I, p.21) - apud Kernbach, p.391.

ENIGME

(urmare din numărul precedent)

APA ŞI ALCOOLUL

"Dintre toate organele corpului, ficatul e cel mai important"

Sushruta Sutra 46.137

Pe baza cunoştinţelor străvechi, Shri Mataji a explicat influenţa nefastă a alcoolului asupra organismului şi a celulei hepatice în particular, prin modificarea unghiurilor structurale ale apei.Într-adevăr, legături de hidrogen nu se formează doar între moleculele de apă ci şi între molecule de apă şi molecule ale altor substanţe cum ar fi alcoolii, substanţele cu grupe carbonil (aldehide, cetone, acizi carboxilici şi derivaţii lor funcţionali), lanţuri peptidice, inclusiv catene ale ADN.

Prezenţa moleculelor de alcool determină pe de o parte competiţia acestora în formarea legăturilor de hidrogen în detrimentul legăturilor ce se stabilesc în mod natural cu celelalte componente biologic active din categoriile amintite, pe de altă parte, în prezenţa moleculelor de alcool are loc o distorsionare, o alterare a structurilor normale.

Moleculele neapoase reuşesc să înlocuiască legăturile de hidrogen apă-apă cu noi legături ce se stabilesc prin aşa-numitul fenomen de cooperativitate. Pe lângă alterarea structurii, este posibil să se modifice şi alte proprietăţi ale apei, cum ar fi cele ce permit conductivitatea protonică prin intermediul moleculelor de apă cu legături de hidrogen, numită efect "tunel" (tunneling) ce poate juca un rol important în sistemele biologice.

Este cunsocut faptul că nici un animal nu consumă alcool. De altfel, animalele, în stare liberă (nedomesticite) rareori se îmbolnăvesc, iar ciclul lor de viaţă cuprinde o perioadă de maturitate şi de stabilitate a sănătăţii extraordinar de lungă, în comparaţie cu o scurtă copilărie şi o bătrâneţe la fel de scurtă. La om cele trei perioade sunt sensibil egale - circa 20 de ani fiecare - ceea ce dovedeşte că îndepărtându-se de modul de viaţă în armonie cu natura, omului i s-a scurtat considerabil tocmai perioada de maturitate, de plenitudine a forţelor sale, de sănătate stabilă, antrenând implicit reducerea duratei totale de viaţă.

Datorită căldurii specifice ridicate a apei, aceasta îndeplineşte - la animalele terestre mari (deci şi la om) - un rol de tampon termic, permiţând menţinerea relativ constantă a temperaturii corpului. Valoarea crescută a căldurii latente de vaporizare a apei asociate prin legături de hidrogen este exploatată de vertebrate ca mijloc eficient de îndepărtare a căldurii prin evaporarea sudorii. Coeziunea puternică a moleculelor de apă realizatã prin legăturile de hidrogen e folosită de plante în transportul nutrienţilor de la rădăcini spre frunze unde sărurile rămân în urma evaporării. Dar importanţa fundamentală a acestor forţe structurale specifice apei derivă din interacţiunea acesteia cu componentele biologice şi în deosebi cu proteinele şi acizii nucleici. Acest ultim aspect explică de ce datorită influenţei nefaste a alcoolului, celula hepatică determină modificări severe ale metabolismului, ceea ce poate fi uşor pus în evidenţă prin alterarea raportului normal între diferite grupe de proteine (analiza electroforetică a sângelui).

După cum arată Sahaja Yoga, amplasat pe partea dreaptă a corpului, ficatul se află în strânsă legătură cu aspectele drepte ale chakrelor Swadisthan şi Nabhi, chiar şi a Vidului. Or, cum se ştie, canalul drept e canalul "cald", motiv pentru care, la persoanele hiperactive, organul cel mai vulnerabil e ficatul care se încălzeşte excesiv. Shri Mataji Nirmala Devi a adus o contribuţie excepţională în clarificarea acestor aspecte, iar aplicarea tratamentelor Sahaja Yoga în vindecarea afecţiunilor hepatice a dovedit experimental justeţea acestor concepte. In lumina celor arătate, devine evident că pe lângă atacul direct asupra celulei hepatice, alterarea structurii apei va diminua considerabil şi rolul de termoregulator al acesteia, fapt ce se resimte cu precădere în organul cel mai expus în caz de răcire deficitară, adică în ficat.

Cercetări recente au confirmat modificarea structurii apei în prezenţa alcoolului. Astfel, în 1981, doi cercetători germani de la Heidelberg au pus în evidenţă - prin măsurători exacte ale dispersiei elastice a luminii - formarea unor agregate compuse dintr-o moleculă de alcool şi cinci molecule de apă (sau 8 molecule de alcool înconjurate de un înveliş de circa 40 molecule de apă) stabile în intervalul de temperatură studiat (5-50°C).

Zece ani mai târziu, o echipă de cercetători japonezi a folosit în acelaşi scop analiza dielectrică în domeniul de frecvenţe al microundelor (10 MHz - 20 GHz) constatând că începând de la un conţinut de alcool superior fracţiei molare 0,17 agregatele ciclice ale apei, formate din 6 molecule, se transformă, prin ruperea unei legături de hidrogen, în agregate liniare având 1 moleculă de alcool şi 5 molecule de apă.

BIBLIOGRAFIE


• Grossmann G.H., Ebert K.H., Berichte der Bunsen Gesellschaft für Physikalische Chemie, 85, 1026-1029 (1981).
• Lehninger A.L., Biochemistry, Worth Publ.Inc., New York 1978, ed.II-a.
• Mashimo S., Umehara T., J.Chem.Phys. 95 (9), 6257-6260 (1 nov.1991).
• Neniţescu C.D., Chimie generală, Ed. Tehnică, Bucureşti 1963.
• Neniţescu C.D., Tratat elementar de chimie organică, Ed.Tehnică, Bucureşti 1956, 1958, vol.I-II.

 

Dan Costian

 

---